Ghețarul Thwaites poate schimba harta coastelor lumii: ce se întâmplă acum sub gheață

Ghețarul Thwaites poate schimba harta coastelor lumii: ce se întâmplă acum sub gheață

Rating
—/5 0 evaluări
Urmărește-ne pe Google News

Ghețarul Thwaites din Antarctica de Vest este unul dintre cele mai atent urmărite sisteme de gheață de pe planetă. Nu pentru că s-ar putea prăbuși „mâine”, așa cum sugerează uneori titlurile alarmiste, ci pentru că forma fundului oceanic, apa relativ caldă care ajunge sub gheață și poziția liniei de contact cu roca îl fac vulnerabil la o retragere care poate continua timp de multe generații.

În octombrie 2026, două studii au adăugat informații importante. Un model calibrat cu aproape trei decenii de observații a arătat că, atunci când cercetătorii includ explicit o zonă de contact de câțiva kilometri în care apa oceanică intră sub gheața încă sprijinită pe fundul mării, retragerea observată este reprodusă mult mai bine. În scenariul cu intruziuni de aproximativ 5 km, contribuția Thwaites la nivelul global al mării ajunge la aproximativ 30 ± 6 mm până în 2100 — aproape dublu față de unele proiecții anterioare folosite ca reper.

Separat, cercetători British Antarctic Survey au simulat ce s-ar întâmpla dacă topirea provocată de ocean ar fi oprită complet. Chiar și în acest experiment artificial, imposibil în natură, Thwaites a continuat să piardă gheață timp de 150 de ani. Mesajul nu este că orice rezultat este inevitabil, ci că o parte din schimbările declanșate în trecut au creat deja o dinamică persistentă.

De ce Ghețarul Thwaites este atât de important

Thwaites face parte din calota Antarcticii de Vest și are o suprafață comparabilă cu Marea Britanie sau statul american Florida. La linia unde gheața părăsește fundul mării și începe să plutească, ghețarul are aproximativ 120 km lățime.

Dacă întreaga cantitate de gheață a bazinului Thwaites care poate contribui la ocean s-ar pierde, echivalentul global al nivelului mării este estimat la aproximativ 65 cm. Aceasta nu este o predicție pentru acest secol și nici o creștere care s-ar produce instantaneu. Este cantitatea totală de gheață relevantă pentru nivelul mării dacă sistemul ar ajunge, în timp, la o pierdere completă.

International Thwaites Glacier Collaboration estimează că gheața drenată de Thwaites contribuie deja cu aproximativ 4% la rata globală actuală de creștere a nivelului mării. Mai important, Thwaites funcționează ca o poartă către zone interioare ale calotei vest-antartice, unde o cantitate mult mai mare de gheață este sprijinită pe rocă aflată sub nivelul mării.

Problema începe sub gheață, nu la suprafață

Când vedem imagini cu Antarctica, instinctul este să ne uităm la temperatura aerului. Pentru Thwaites, unul dintre cei mai importanți factori este însă oceanul. Apa relativ caldă din adâncime poate intra sub platformele plutitoare și poate transporta căldură până aproape de zona unde ghețarul este încă sprijinit pe fundul mării.

Această limită este numită grounding line — linia de ancorare sau de contact. În amonte, gheața este sprijinită pe rocă. În aval, devine suficient de ușoară pentru a pluti. Poziția acestei limite este extrem de importantă deoarece controlează câtă gheață este susținută de fundul mării și câtă poate curge mai liber spre ocean.

Mult timp, modelele au tratat această tranziție aproape ca pe o linie geometrică precisă. Sateliții moderni arată însă că realitatea este mai complicată.

Apa oceanului pătrunde kilometri sub gheața care părea „ancorată”

În 2024, o echipă condusă de Eric Rignot a analizat imagini radar cu repetare zilnică de la constelația ICEYE. Cercetătorii au descoperit că zona de contact a Thwaites nu este o linie fixă. Mareele împing și retrag apa sub gheață, iar această mișcare produce o zonă de grounding de aproximativ 6 km în partea centrală a ghețarului și aproximativ 2 km pe flancuri.

Mai mult, echipa a detectat intruziuni neregulate de apă de mare care ajungeau încă aproximativ 6 km în amonte în anumite condiții de maree. Stratul de apă era foarte subțire — de ordinul centimetrilor — dar suficient pentru a modifica locul unde gheața este efectiv susținută și pentru a transporta căldură sub zone considerate anterior „grounded”.

Acest lucru schimbă problema fizică. Dacă apa relativ caldă pătrunde mai mult în interior decât presupun modelele, topirea nu se produce doar sub platforma plutitoare, ci poate eroda și gheața de lângă sau din interiorul zonei de contact.

Studiul din octombrie 2026: modelele fără această zonă nu reproduc bine trecutul

Pe 12 octombrie 2026, cercetători de la NASA Jet Propulsion Laboratory, University of California Irvine și alte instituții au publicat în Nature Communications un model calibrat cu observații din perioada 1996–2023.

Echipa a testat diferite lungimi ale zonei în care apa oceanică poate pătrunde sub gheață și diferite rate de topire bazală. Apoi a comparat rezultatele cu trei seturi independente de observații: poziția grounding line, viteza ghețarului și subțierea gheții.

Concluzia a fost puternică: modelele care includ o zonă activă de topire de aproximativ 2–5 km reproduc mult mai bine aproape trei decenii de retragere, subțiere și accelerare. Fără această zonă, modelul are dificultăți în a reproduce simultan toate observațiile.

Cu alte cuvinte, procesul observat din satelit nu este doar un detaliu local. El poate fi una dintre piesele lipsă care explică de ce Thwaites s-a schimbat mai repede decât sugerau unele modele simplificate.

Un prag important: desprinderea de Mouginot Ridge

În prezent, partea principală și cea mai rapidă a Thwaites este încă parțial stabilizată de o ridicătură a fundului marin numită Mouginot Ridge. Această structură funcționează ca un punct de sprijin: gheața rămâne prinsă pe ea și retragerea este încetinită.

Modelul din 2026 sugerează însă că topirea în zona de grounding poate slăbi acest punct de ancorare. În unele simulări compatibile cu observațiile, ghețarul se poate desprinde de creastă începând chiar din jurul anului 2038.

Aceasta nu este o dată exactă a „colapsului”. Este cel mai timpuriu moment de desprindere într-o familie de simulări calibrate. După desprindere, ghețarul ar continua să se retragă peste un fund marin care, pe anumite sectoare, devine mai adânc spre interior — geometrie care poate favoriza continuarea retragerii.

De ce un fund marin care coboară spre interior este periculos

O parte mare din Antarctica de Vest este așezată pe rocă aflată sub nivelul mării. În unele regiuni, fundul devine mai adânc pe măsură ce mergem spre interiorul continentului. Această geometrie este numită pantă retrogradă.

În același context, vezi și Zona anoxică a Mării Negre: lumea fără oxigen în care metanul, sulful și microbii înlocuiesc peștii, unde sunt prezentate informații suplimentare relevante.

Dacă grounding line se retrage într-o zonă mai adâncă, grosimea gheții la punctul de contact poate crește. Gheața mai groasă poate curge mai repede spre ocean, iar acest lucru poate favoriza o retragere suplimentară. Procesul este cunoscut drept marine ice sheet instability.

Nu înseamnă că orice retragere devine automat ireversibilă sau rapidă. Roca, frecarea, topografia, acumularea de zăpadă și temperatura oceanului pot încetini sau accelera procesul. Tocmai de aceea datele reale despre fundul de sub Thwaites sunt atât de importante.

Cât ar putea ridica Thwaites nivelul mării până în 2100

Studiul din octombrie 2026 nu proiectează pierderea completă a ghețarului până la sfârșitul secolului. În schimb, autorii au construit un scenariu deliberat controlat, în care forțarea climatică este menținută aproximativ la nivelul mediu observat în perioada 1996–2023.

Scopul a fost izolarea efectului zonei de grounding. În această configurație, fără o zonă explicită de intruziune a apei, contribuția modelată a Thwaites este de aproximativ 8,3 ± 3,0 mm până în 2100.

Cu o zonă de aproximativ 3 km, contribuția crește la aproximativ 19,4 ± 5,2 mm. Cu o zonă de aproximativ 5 km — compatibilă cu observațiile moderne de intruziune — modelul ajunge la 30,1 ± 5,7 mm.

Este important să nu transformăm 30 mm într-o „predicție garantată”. Autorii îl prezintă ca pe un scenariu de bază care păstrează forțarea climatică constantă. Viitoarea încălzire a oceanului, modificarea circulației sau alte procese ar putea schimba rezultatul.

De ce 3 centimetri globali sunt mult mai importanți decât par

O creștere medie globală de câțiva centimetri poate părea mică atunci când este comparată cu valurile sau mareele. Dar nivelul mediu al mării este baza peste care se suprapun mareele, furtunile și valurile de furtună.

Dacă baza crește, același episod meteorologic poate produce inundații mai frecvente și poate ajunge mai departe pe uscat. Impactul nu este uniform: gravitația, circulația oceanică, tasarea terenului și mișcarea scoarței fac ca nivelul regional al mării să difere de media globală.

În plus, contribuția Thwaites se adaugă la Groenlanda, alți ghețari, expansiunea termică a oceanului și restul Antarcticii. Riscul real nu vine de la un singur număr izolat, ci din suma acestor contribuții.

Și mai surprinzător: ghețarul continuă să piardă gheață chiar dacă „oprim” topirea oceanică

La numai o zi după studiul din Nature Communications, British Antarctic Survey a publicat rezultatele unei alte cercetări. Autorii au folosit trei modele independente și au realizat un experiment extrem: au eliminat complet topirea provocată de ocean sub Thwaites și Pine Island.

Pine Island a răspuns aproximativ cum ne-am aștepta: s-a îngroșat și a început să avanseze spre poziții mai vechi. Thwaites a continuat însă să piardă gheață în toate simulările timp de 150 de ani, deși rata pierderii a scăzut treptat.

Acest scenariu nu poate exista în lumea reală — apa de mare aflată sub gheață produce întotdeauna un anumit grad de topire. Experimentul a fost conceput pentru a vedea câtă „memorie” are sistemul. Rezultatul sugerează că schimbările din trecut au împins ghețarul într-o stare în care dinamica internă continuă o parte din pierdere chiar dacă forțarea externă este îndepărtată artificial.

Asta înseamnă că nu mai contează reducerea emisiilor?

Nu. Aceasta ar fi concluzia greșită. Faptul că o parte din pierdere este deja „angajată” nu înseamnă că mărimea și viteza pierderii viitoare sunt fixe.

În lumea reală, oceanul continuă să transporte căldură sub ghețar, iar temperaturile și circulația viitoare vor influența cât de repede se retrage sistemul. Autorii BAS subliniază că încălzirea suplimentară poate agrava pierderea rămasă.

Raportul final al International Thwaites Glacier Collaboration din 2025 ajunge la aceeași concluzie: o prăbușire completă în următoarele câteva decenii este considerată improbabilă, dar ghețarul este așteptat să se retragă mai departe și mai repede în secolele XXI și XXII. Reducerea rapidă a emisiilor rămâne cea mai bună metodă pentru a întârzia pierderea de gheață și pentru a evita declanșarea unor procese similare în alte sectoare marine ale Antarcticii.

De ce „Ghețarul Apocalipsei” este un nume problematic

Thwaites este numit frecvent în presă „Doomsday Glacier” sau „Ghețarul Apocalipsei”. Denumirea atrage atenția, dar poate crea două impresii greșite: că prăbușirea este iminentă și că există un singur eveniment catastrofal care va ridica brusc oceanele.

Realitatea este mai lentă și, tocmai de aceea, mai dificilă. Vorbim despre procese care se desfășoară pe decenii și secole, cu puncte de accelerare, perioade de încetinire și incertitudini mari. Riscul nu este o zi în care Thwaites „cade”, ci o traiectorie de retragere care poate obliga orașele de coastă să se adapteze permanent.

International Thwaites Glacier Collaboration spune explicit că un colaps complet este improbabil în următoarele câteva decenii. Articolele care prezintă 65 cm ca pe o creștere apropiată în timp nu reflectă consensul actual.

Robotul Icefin a arătat că topirea nu este uniformă

Una dintre cele mai spectaculoase expediții ale proiectului ITGC a folosit robotul subacvatic Icefin, introdus sub platforma de gheață printr-un puț forat cu apă fierbinte. Imaginile și măsurătorile au arătat că apa de sub gheață era cu peste 2°C mai caldă decât punctul local de îngheț.

Totuși, suprafețele plate nu se topeau atât de repede pe cât sugera temperatura. Un strat stabil de apă rece și dulce produs de topire limita transferul căldurii. În schimb, pereții înclinați, terasele și fisurile prezentau topire mult mai intensă.

Aceasta este o lecție importantă pentru modele: nu este suficient să știm temperatura oceanului. Geometria gheții, curenții și stratificarea pot concentra topirea în anumite locuri și o pot suprima în altele.

Apa subglaciară poate dubla temporar topirea

Un studiu publicat în 2025 a adăugat o altă piesă. Sub Thwaites există lacuri subglaciare și rețele de apă dulce. Atunci când un astfel de rezervor se descarcă, apa dulce poate ieși în cavitatea oceanică de sub platformă și poate forma un curent ascendent.

În timpul unui eveniment observat, cercetătorii au estimat că această descărcare a dublat temporar topirea oceanică sub platforma Thwaites. Procesul arată cât de interconectate sunt hidrologia de sub ghețar și oceanul din fața lui.

Modelele climatice și de calotă trebuie să includă progresiv aceste procese dacă vrem estimări mai precise ale ritmului viitor al pierderii.

Ce se află sub Thwaites poate decide viteza retragerii

Fundul de sub ghețar nu este o suprafață uniformă. Cercetări seismice și radar au identificat regiuni de rocă dură, sedimente și zone cu proprietăți diferite de drenaj. Aceste diferențe controlează câtă frecare există între gheață și pat și cum circulă apa subglaciară.

În 2026, un studiu despre geologia de sub Thwaites a descris contraste puternice între sectoare cu rocă și regiuni mai moi și umede. Aceste structuri pot încetini local fluxul sau pot oferi căi prin care apa se redistribuie.

Pentru cititorii interesați de lumea ascunsă a continentului, InfoBuz a explicat separat ce există sub gheața Antarcticii: munți, văi, lacuri și bazine aflate mult sub nivelul mării. Thwaites este una dintre regiunile în care această geografie invizibilă influențează direct viitorul coastelor globale.

Poate Thwaites destabiliza restul Antarcticii de Vest?

Îngrijorarea cea mai mare nu este doar volumul de 65 cm al Thwaites. Ghețarul și vecinii săi drenează o parte importantă din Antarctica de Vest, iar retragerea lor poate modifica modul în care gheața din interior ajunge la ocean.

Calota Antarcticii de Vest conține în total suficientă gheață pentru aproximativ 5 metri de creștere medie globală a nivelului mării. Nimeni nu proiectează pierderea acestei cantități într-un singur secol, dar studiile încearcă să afle dacă retragerea unor ghețari precum Thwaites poate facilita pe termen lung pierderea unor bazine mult mai mari.

Raportul ITGC din 2025 spune că o retragere amplă a calotei vest-antartice în secolele XXI și XXII nu poate fi exclusă. Asta justifică monitorizarea intensă, fără a transforma scenariile de secole în predicții pentru următorii câțiva ani.

Ce înseamnă pentru orașele de coastă

Pentru planificarea urbană, diferența dintre un scenariu de nivel al mării mai mic și unul mai mare este enormă. Infrastructura construită astăzi — porturi, diguri, canalizări, aeroporturi, cartiere de coastă — poate funcționa timp de 50–100 de ani.

Asta înseamnă că procese aparent lente din Antarctica intră deja în orizontul de viață al infrastructurii. Un oraș nu poate aștepta ca incertitudinea să ajungă la zero înainte să decidă înălțimea unui dig sau standardul pentru o clădire nouă.

InfoBuz a analizat și de ce schimbările climatice trebuie evaluate prin efecte măsurabile și scenarii, nu doar prin recorduri de temperatură. Thwaites este un exemplu perfect: ceea ce contează pentru societate nu este doar temperatura oceanului, ci modul în care aceasta se transformă în centimetri de nivel al mării și risc de inundație.

Ce ar trebui urmărit în următorii ani

  • Poziția grounding line: dacă retragerea continuă și când partea principală se desprinde de Mouginot Ridge.
  • Lungimea intruziunilor oceanice: cât de departe ajunge apa sub gheața aparent ancorată.
  • Temperatura și circulația oceanului: modificările apei profunde din Marea Amundsen pot accelera sau încetini topirea.
  • Starea platformelor plutitoare: fisurile și pierderea zonelor de sprijin pot reduce efectul de buttressing.
  • Hidrologia subglaciară: descărcările de apă dulce pot modifica topirea și frecarea de la bază.
  • Observațiile satelitare: constelațiile radar cu repetare zilnică permit detectarea proceselor pe care sateliții mai vechi le puteau rata.

Un ghețar nu schimbă harta coastelor într-o zi — o face centimetru cu centimetru

Povestea reală a Thwaites este mai interesantă decât eticheta „Ghețarul Apocalipsei”. Sateliții au arătat că apa oceanică poate pătrunde kilometri sub gheață. Modelele din 2026 sugerează că includerea acestui proces dublează contribuția proiectată la nivelul mării într-un scenariu de bază. Alte simulări arată că o parte din pierdere continuă chiar și atunci când topirea oceanică este eliminată artificial.

Dar nu există o dată la care Thwaites „va cădea”. Există o succesiune de praguri fizice, fiecare cu propriile incertitudini: desprinderea de ridicături ale fundului marin, retragerea pe pante retrograde, slăbirea platformelor plutitoare și schimbarea circulației oceanului.

Pentru oamenii care trăiesc pe coastă, diferența dintre un Thwaites care se retrage mai lent și unul care accelerează nu este abstractă. Ea poate însemna decenii suplimentare pentru adaptare — sau centimetri în plus peste care vor veni fiecare furtună, maree și val de furtună al generațiilor viitoare.

Întrebări frecvente despre Ghețarul Thwaites

Cât ar crește nivelul mării dacă Thwaites s-ar pierde complet? Aproximativ 65 cm la nivel global, dar această valoare reprezintă echivalentul total de gheață și nu o predicție pentru următoarele decenii.

Se va prăbuși Thwaites în următorii ani? Datele actuale nu susțin un colaps complet în următoarele câteva decenii. ITGC estimează însă o retragere continuă și probabil mai rapidă în secolele XXI și XXII.

De ce este periculoasă apa de sub gheață? Apa oceanică relativ caldă poate topi baza, poate muta grounding line spre interior și poate reduce contactul dintre gheață și fundul marin.

Ce înseamnă cifra de 30 mm până în 2100? Este rezultatul unei simulări 2026 cu o zonă de grounding de aproximativ 5 km și forțare climatică menținută la nivelul mediu recent. Nu este o predicție exactă sau inevitabilă.

De ce se spune că pierderea este deja „angajată”? Un studiu BAS din 2026 a arătat că Thwaites continuă să piardă gheață timp de 150 de ani în simulări chiar când topirea oceanică este oprită artificial, indicând efecte persistente ale schimbărilor trecute.

Mai contează reducerea emisiilor? Da. Pierderea viitoare nu are o singură valoare prestabilită. Încălzirea suplimentară poate accelera procesele, iar limitarea încălzirii poate reduce ritmul și câștiga timp pentru adaptare.

Surse și transparență

Etichete: Antarcticacalota Antarcticii de VestGhețarul Thwaitesglaciologiegrounding lineMarea Amundsennivelul măriischimbări climatice
Distribuie articolul
COMUNITATEA INFOBUZ

Discuția cititorilor

Ai o opinie sau o întrebare despre acest articol? Spune-ne ce crezi.

0 comentarii

Fii primul care deschide discuția.

Lasă un comentariu

Adresa de email este vizibilă doar administratorilor și nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Te rugăm să păstrezi un limbaj civilizat și să discuți la subiect. Comentariile spam sunt filtrate automat.