Zona anoxică a Mării Negre: lumea fără oxigen în care metanul, sulful și microbii înlocuiesc peștii

Zona anoxică a Mării Negre: lumea fără oxigen în care metanul, sulful și microbii înlocuiesc peștii

Rating
—/5 0 evaluări
Urmărește-ne pe Google News

Zona anoxică a Mării Negre ascunde una dintre cele mai neobișnuite lumi marine de pe planetă. La suprafață, Marea Neagră arată ca orice altă mare: valuri, pești, plancton, delfini, nave și porturi. Dar coborând spre adâncime, mediul se schimbă radical. Oxigenul scade, apar straturi de tranziție chimică, iar în adâncuri domină un amestec de apă sărată, hidrogen sulfurat, metan și microorganisme care nu au nevoie de oxigen pentru a trăi.

Pentru mai multe informații despre Marea Neagră, poți consulta și Atac cu drone în Marea Neagră: două nave lovite în zona Bulgariei, una s-a scufundat, unde găsești detalii complementare despre acest subiect.

Marea Neagră este considerată cel mai mare bazin anoxic de pe Pământ. Cercetările oceanografice estimează că peste patru cincimi din volumul său se află în condiții lipsite de oxigen sau permanent euxinice — adică fără oxigen și cu hidrogen sulfurat prezent. Limita exactă nu este o linie fixă: în centrul bazinului poate apărea la aproximativ 90–100 m pentru începutul apei sulfuroase, iar spre periferie se poate adânci la 150–180 m sau chiar mai mult.

Acest lucru nu înseamnă că „Marea Neagră este moartă”. Din contră, stratul de suprafață susține un ecosistem marin complex, iar în adâncurile lipsite de oxigen există o lume microbiană extrem de activă. Diferența este că viața de acolo funcționează cu alte reacții chimice decât cele pe care le asociem cu organismele obișnuite.

Și tocmai aici se află povestea fascinantă: sub zona în care pot trăi peștii există un laborator natural în care bacteriile și archaea folosesc sulf, azot, fier și metan pentru a obține energie, iar sedimentele păstrează o arhivă chimică de mii de ani.

Zona anoxică a Mării Negre începe pentru că două lumi de apă refuză să se amestece

Marea Neagră este aproape închisă. Legătura cu Marea Mediterană se face prin Bosfor, Marea Marmara și Dardanele. În același timp, Dunărea, Niprul, Nistrul, Donul și alte râuri aduc volume mari de apă dulce la suprafață.

Apa de la suprafață este mai puțin sărată și mai ușoară. Apa care intră prin Bosfor dinspre Mediterană este mai sărată și mai densă și pătrunde în adâncime. Rezultatul este o coloană de apă puternic stratificată.

Într-un ocean deschis, furtunile, curenții și circulația globală pot amesteca apa și pot transporta oxigen la adâncimi mari. În Marea Neagră, diferența de densitate funcționează ca o barieră. Vântul poate agita suprafața, dar nu reușește să ventileze în mod eficient interiorul profund al bazinului.

Materia organică produsă la suprafață — plancton, resturi biologice și material adus de râuri — se scufundă. Microorganismele o descompun și consumă oxigenul disponibil. Pentru că oxigenul nu este înlocuit suficient de repede, apele adânci au devenit permanent anoxice.

Nu există o singură „graniță”: între pești și hidrogen sulfurat se află o zonă chimică extrem de activă

Imaginea populară spune că la o anumită adâncime oxigenul se oprește brusc și începe hidrogenul sulfurat. Realitatea este mai complexă.

Oceanografii descriu de obicei trei zone principale: stratul oxic de suprafață, unde există suficient oxigen pentru majoritatea organismelor; o zonă suboxică în care oxigenul scade aproape de zero, dar hidrogenul sulfurat încă nu domină; apoi stratul anoxic și sulfidic, unde H₂S devine prezent și crește cu adâncimea.

În centrul bazinului, unele măsurători plasează dispariția oxigenului și apariția condițiilor sulfuroase în jurul a 90–100 m. Spre margini, structura apei poate împinge interfața la 150–170 m sau mai adânc. De aceea, reperul popular de „150 de metri” este util orientativ, dar nu descrie fiecare punct al Mării Negre.

Un studiu din 2025 asupra oxidării sulfurilor arată, de exemplu, că limita H₂S este în jur de 90–100 m în centrul mării și poate coborî spre 150–170 m în zonele periferice.

Ce este hidrogenul sulfurat și de ce există atât de mult în adâncime

Hidrogenul sulfurat, H₂S, este un compus toxic în concentrații mari și este asociat cu mirosul de ouă stricate atunci când apare în aer. În Marea Neagră, însă, rezervorul principal se află în apă, la adâncime.

H₂S este produs în mare parte de microorganisme care reduc sulfatul atunci când descompun materia organică în absența oxigenului. Sulfatul este abundent în apa marină, iar bacteriile sulfato-reducătoare îl folosesc ca acceptor de electroni într-un metabolism anaerob.

Un bilanț clasic al sulfului a estimat stocul total de sulfuri din zona anoxică la aproximativ 4.600 Tg, cea mai mare parte fiind în coloana adâncă de apă. Cercetări mai recente asupra stratului convectiv de fund au confirmat că reducerea microbiană a sulfatului este sursa dominantă de H₂S acolo.

Acesta este motivul pentru care termenul corect este adesea euxinic: nu doar lipsit de oxigen, ci lipsit de oxigen și bogat în sulfuri.

Poate hidrogenul sulfurat din Marea Neagră să „explodeze”?

Este una dintre cele mai persistente teorii virale despre Marea Neagră: ideea că întregul rezervor de H₂S ar putea urca brusc la suprafață și provoca o explozie sau o catastrofă instantanee pentru țările riverane.

Nu acesta este comportamentul normal al sistemului. Apa adâncă este stabil stratificată și mult mai densă decât apa de suprafață. Hidrogenul sulfurat este dizolvat în apă, iar transportul lui către zona oxigenată este limitat de structura hidrografică și de reacțiile chimice și biologice care îl consumă la interfață.

Pot exista schimbări ale adâncimii chemoclinei, intruziuni locale și variații regionale. Dar scenariul unei „explodări” spontane a întregii Mări Negre nu este susținut de oceanografia modernă ca un eveniment probabil.

Există cercetări despre extragerea H₂S pentru producerea de hidrogen sau despre riscurile potențiale dacă stratificarea s-ar modifica radical, însă acestea sunt analize tehnologice și de scenariu, nu dovezi că un eveniment catastrofal este iminent.

Mai jos de pești începe o biosferă microscopică

Expresia „zonă moartă” poate induce în eroare. Peștii, moluștele și majoritatea animalelor marine nu pot trăi fără oxigen, dar bacteriile și archaea pot folosi alte căi metabolice.

La interfața dintre oxigen și H₂S se află una dintre cele mai interesante comunități microbiene marine. Unele bacterii oxidează sulfura, altele folosesc compuși ai azotului, iar archaea pot participa la oxidarea anaerobă a metanului.

Studiile genetice au identificat în chemoclina Mării Negre organisme înrudite cu grupurile ANME — archaea care consumă metan fără oxigen — și bacterii sulfato-reducătoare. Alte studii au găsit bacterii precum Sulfurimonas, Arcobacter și grupuri SUP05, capabile să exploateze energia chimică disponibilă în zona de tranziție.

Cu alte cuvinte, acolo unde pentru un pește mediul devine imposibil, pentru anumite microorganisme începe nișa ideală.

Metanul este al doilea mare personaj al lumii ascunse

Sedimentele Mării Negre produc și eliberează cantități importante de metan. Există seep-uri de gaz pe platformă și pe taluz, vulcani noroioși și depozite de hidrați de gaz în sedimentele adânci.

În sectorul românesc, cercetările geologice au identificat sisteme active de seep-uri de metan și zone în care hidrații de gaz pot funcționa ca un rezervor sub sediment.

Totuși, faptul că metanul este produs în sedimente nu înseamnă că ajunge automat în atmosferă. O parte importantă este consumată de microorganisme înainte să ajungă în apa de suprafață.

În zona anoxică, oxidarea anaerobă a metanului este realizată de comunități de archaea și bacterii. În zona de tranziție și în apa oxigenată, alte microorganisme pot consuma metanul rămas. Acest filtru biologic este una dintre cele mai importante bariere între rezervorul geologic și atmosferă.

În apropiere de Mangalia există izvoare sulfuroase și seep-uri submarine reale

Lumea chimică a Mării Negre nu este limitată la bazinul abyssal. Un studiu publicat în 2024 a investigat seep-uri sulfuroase submarine în zona Mangalia, folosind date geofizice și geochimice.

Cercetătorii au identificat mai multe zone cu emisii de fluide și gaze și au măsurat concentrații de metan peste valorile de fond în anumite hotspoturi. Unele dintre cele mai mari concentrații de CH₄ dizolvat au ajuns la aproximativ 95,6 nmol/L în punctele investigate.

Aceste seep-uri sunt fenomene locale și nu trebuie confundate cu stratul anoxic profund al întregului bazin. Ele arată însă cât de activă este geologia submarină a sectorului românesc și de ce Marea Neagră este importantă pentru cercetarea ciclului carbonului.

Marea Neagră păstrează urmele unei transformări de acum aproximativ 7.000 de ani

În timpul ultimei glaciațiuni, nivelul oceanelor era mult mai scăzut, iar Marea Neagră era în mare măsură un bazin lacustru de apă dulce sau slab salină.

Pe măsură ce nivelul mării globale a crescut, apa sărată mediteraneană a început să pătrundă prin Bosfor. Studiile sedimentologice plasează instalarea anoxiei la aproximativ 7.500 de ani în urmă, într-o perioadă în care bazinul a trecut spre condițiile marine moderne.

Intrarea apei saline, combinată cu aportul mare de apă dulce la suprafață, a creat structura stratificată pe care o vedem astăzi. Din acest motiv, sedimentele Mării Negre sunt folosite pentru a reconstrui schimbările nivelului mării, climatul Holocenului și evoluția mediului regional.

De ce oamenii de știință folosesc Marea Neagră ca model pentru oceanele vechi ale Pământului

În istoria geologică, oceanele nu au fost întotdeauna oxigenate ca astăzi. Au existat perioade în care bazine vaste au devenit anoxice sau euxinice, iar sedimentele bogate în carbon și sulf depuse atunci au contribuit la formarea unor roci sursă pentru hidrocarburi.

Marea Neagră oferă un analog modern accesibil. Cercetătorii pot măsura simultan oxigenul, sulfura, metanul, fierul, compușii organici și comunitățile microbiene într-un sistem stratificat stabil.

Un studiu din 2025 asupra izotopilor de fier și sulf din sedimente de pe platforma românească a folosit tocmai acest context pentru a înțelege modul în care se formează pirita și cum sunt înregistrate condițiile redox în sedimente.

În sedimente, chimia continuă și după ce apa pare „liniștită”

Fundul Mării Negre nu este inert. Sub suprafața sedimentului există o succesiune de reacții chimice și microbiene.

Oxigenul, acolo unde este prezent, este consumat primul. Mai jos, microorganismele pot utiliza nitrat, mangan, fier și sulfat. În zonele unde metanul urcă din straturile mai adânci, acesta întâlnește sulfatul care difuzează în jos și apare o zonă numită sulfate–methane transition zone.

În sectorul românesc, analizele sedimentelor au arătat că reducerea sulfatului cuplată cu oxidarea anaerobă a metanului este unul dintre procesele dominante. Acest mecanism transformă metanul și sulfatul în bicarbonat și sulfură și joacă un rol major în ciclurile carbonului și sulfului.

De ce epavele se conservă atât de bine — dar acesta este doar un efect secundar al chimiei

Lipsa oxigenului elimină multe dintre organismele care distrug rapid lemnul în mările obișnuite. De aceea, sub limita anoxică au fost găsite epave cu catarge, cârme și elemente structurale păstrate la un nivel incredibil.

Black Sea Maritime Archaeology Project a documentat 65 de situri de epave din perioade cuprinse între Antichitate și epoca modernă. Proiectul a folosit ROV-uri, sonar, laser și fotogrammetrie pentru a cartografia fundul mării până la aproximativ 2.200 m.

Unele dintre navele găsite în ape adânci s-au păstrat atât de bine încât oferă informații despre construcția navală care nu există în sursele scrise.

InfoBuz are deja un material separat dedicat acestui subiect: de ce epavele de lemn din Marea Neagră pot rezista milenii. Aici, epavele sunt doar o consecință spectaculoasă a unui sistem biogeochimic mult mai mare.

2026: Marea Neagră se încălzește, iar oxigenul se schimbă diferit de la o regiune la alta

Un studiu publicat în aprilie 2026 a analizat ultimele trei decenii de variabilitate fizică și biogeochimică în Marea Neagră. Cercetătorii au găsit tendințe clare de încălzire și salinizare atât în habitatele pelagice, cât și în cele demersale.

Deoxigenarea și acidificarea nu evoluează însă uniform. Studiul arată contraste spațiale puternice, în special în zonele de coastă. Asta este important deoarece Marea Neagră are două probleme diferite cu oxigenul: anoxia profundă, naturală și permanentă a bazinului, plus episoade de hipoxie în ape de coastă mai puțin adânci, influențate de temperatură, stratificare și aportul de nutrienți.

Pe platforma nord-vestică, inclusiv în apropierea României, eutrofizarea severă din secolul XX a produs în trecut zone extinse de hipoxie. Reducerea nutrienților a îmbunătățit situația în multe perioade, dar încălzirea și presiunile antropice pot modifica din nou echilibrul.

În 2026, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa” a contractat o nouă campanie integrată de monitorizare a apelor marine și costiere românești în cadrul obligațiilor Directivei-cadru Strategia pentru mediul marin, semn că oxigenul, nutrienții și starea ecosistemului rămân teme active de monitorizare.

Anoxia profundă și hipoxia de coastă nu sunt același lucru

Această diferență este esențială pentru a nu transforma datele în alarmism.

Anoxia profundă este o caracteristică structurală a bazinului Mării Negre de mii de ani. Ea este legată de stratificarea salină și de izolarea adâncurilor.

Hipoxia de coastă este o scădere temporară sau sezonieră a oxigenului în ape mai puțin adânci. Poate fi amplificată de eutrofizare, temperaturi ridicate, descompunerea algelor și stratificare sezonieră.

O vară cu hipoxie în zona de coastă nu înseamnă că „hidrogenul sulfurat din adâncuri urcă spre plajă”. Sunt procese diferite, chiar dacă ambele implică lipsa oxigenului.

Există riscul ca zona fără oxigen să urce spre litoral?

Limita dintre straturi se poate deplasa. Chemoclina variază în timp și spațiu în funcție de curenți, densitate și intruziuni de apă. La marginea bazinului, apele sărace în oxigen pot ajunge mai aproape de platformă decât în larg.

Dar litoralul românesc de suprafață nu este situat permanent într-un mediu sulfidic. Apa de plajă și majoritatea zonelor de navigație și pescuit sunt în stratul oxigenat.

Riscul ecologic relevant pentru coastă este mai degrabă apariția hipoxiei locale, mai ales după înfloriri algale masive și perioade de stratificare puternică, nu o ridicare bruscă a întregului rezervor de H₂S profund.

Dunărea influențează direct lumea de la suprafață și indirect pe cea de la fund

Dunărea este unul dintre cei mai importanți furnizori de apă dulce, sedimente și nutrienți pentru Marea Neagră. Aportul ei contribuie la salinitatea scăzută a stratului de suprafață și, implicit, la stratificarea care izolează adâncurile.

În același timp, azotul și fosforul transportate de fluviu pot alimenta producția biologică. Atunci când biomasa moare și se descompune, oxigenul este consumat. De aceea, politicile de reducere a nutrienților din bazinul Dunării au efecte măsurabile asupra stării ecologice a platformei nord-vestice.

InfoBuz a explicat separat și de ce Marea Neagră are maree, dar efectul lor este mic comparativ cu Atlanticul. Stratificarea și circulația bazinului sunt influențate mai puternic de densitate, vânt și aport fluvial decât de mareele vizibile pe litoral.

O mare cu două ecosisteme suprapuse

Poate cea mai bună imagine mentală este să privim Marea Neagră ca pe două ecosisteme suprapuse.

Sus se află marea pe care o cunoaștem: lumină, oxigen, alge, zooplancton, pești și delfini. Jos se află un ocean întunecat, fără oxigen, în care domină reacțiile microbiene și chimia sulfului și metanului.

Între ele se află o zonă subțire la scara bazinului, dar foarte bogată biologic: chemoclina. Acolo se întâlnesc compuși oxidați și reduși, iar microorganismele exploatează diferența energetică.

Este aproape echivalentul unei granițe dintre două planete biochimice, aflate una peste alta în aceeași mare.

De ce această lume contează pentru România

Pentru România, Marea Neagră nu este doar litoral și turism. Este un sistem energetic, climatic și biologic aflat chiar la marginea țării.

Sectorul românesc include platforma influențată de Dunăre, canioane submarine, seep-uri de gaz, sedimente bogate în informații paleoceanografice și zone de interes pentru hidrocarburi și hidrați de gaz.

În același timp, exploatarea resurselor offshore, pescuitul și încălzirea climatică fac monitorizarea ecosistemului tot mai importantă. InfoBuz a analizat separat implicațiile economice ale proiectului Neptun Deep și ale gazelor offshore românești. Înțelegerea chimiei profunde a bazinului este relevantă și pentru evaluarea proceselor geologice din aceeași regiune.

Ce mai avem de aflat

  • Cât se deplasează chemoclina în următoarele decenii? Încălzirea, salinitatea și circulația pot modifica poziția ei.
  • Cât metan este consumat înainte de a ajunge la suprafață? Bugetul exact al metanului rămâne dificil de închis.
  • Cum reacționează microbiomul la schimbările de temperatură și nutrienți? Zona de tranziție este foarte sensibilă la fluxurile chimice.
  • Cât de stabile sunt depozitele de hidrați de gaz? Temperatura și presiunea controlează stabilitatea lor.
  • Unde apar cele mai mari riscuri de hipoxie costieră? Monitorizarea regională este esențială deoarece media bazinului ascunde diferențe locale.

Marea Neagră nu este „moartă”. Este împărțită între două lumi

Paradoxul Mării Negre este că aceeași caracteristică ce face imposibilă viața animalelor în adânc creează un ecosistem microbian unic și conservă o arhivă geologică și arheologică extraordinară.

Peste patru cincimi din volumul bazinului nu seamănă cu marea văzută de pe plajă. Acolo nu există bancuri de pești, dar există reacții biologice intense, hidrogen sulfurat produs de microorganisme, metan consumat fără oxigen și sedimente care păstrează povestea transformării bazinului din lac în mare.

În loc să fie o „zonă moartă”, adâncul Mării Negre este mai bine descris ca o lume vie într-un alt limbaj chimic.

Întrebări frecvente despre zona anoxică a Mării Negre

Cât din Marea Neagră este fără oxigen? Studiile clasice estimează că aproximativ 85% din volumul bazinului este anoxic. Valoarea exactă depinde de definiția și poziția variabilă a interfeței.

La ce adâncime începe hidrogenul sulfurat? În centrul bazinului poate apărea în jur de 90–100 m, iar la periferie limita poate coborî spre 150–180 m sau mai mult.

Există viață în apa fără oxigen? Da. Nu pești și majoritatea animalelor marine, dar există bacterii și archaea care folosesc sulf, azot și metan în procese anaerobe.

Poate H₂S ajunge brusc la litoral? Nu există dovezi că întregul rezervor profund este pe punctul de a urca brusc la suprafață. Pot exista variații locale și deplasări ale interfeței, dar stratificarea bazinului este foarte stabilă.

De ce sunt conservate epavele? Lipsa oxigenului împiedică multe organisme care degradează lemnul. Conservarea nu este perfectă, dar poate fi excepțională.

Există metan în sectorul românesc? Da. Cercetările au identificat seep-uri de gaz, metan dizolvat și depozite de hidrați de gaz în anumite zone offshore.

Surse și transparență

Etichete: anoxieBlack SeachemoclinăDanubehidrogen sulfuratMangaliaMarea Neagrămetan
Distribuie articolul
COMUNITATEA INFOBUZ

Discuția cititorilor

Ai o opinie sau o întrebare despre acest articol? Spune-ne ce crezi.

0 comentarii

Fii primul care deschide discuția.

Lasă un comentariu

Adresa de email este vizibilă doar administratorilor și nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

Te rugăm să păstrezi un limbaj civilizat și să discuți la subiect. Comentariile spam sunt filtrate automat.