Japonia și Coreea de Sud sunt incubatoare naturale pentru idei care, în altă parte, par SF sau pur și simplu bizare. Demografie în scădere, lipsă de forță de muncă, competiție educațională feroce, urbanizare extremă și o toleranță culturală mare pentru testarea publică a prototipurilor produc un cocktail unic: experimente sociale și tehnologice cu impact global. În cele ce urmează, parcurgem cele mai notabile exemple – multe dintre ele „născute” ca proiecte pilot, dar ajunse să modeleze industrii întregi.
1) „Hoteluri cu roboți” și robotizare în retail: când automatizarea devine atracție turistică (Japonia)
Henn na Hotel, lanț japonez celebru pentru recepționerele-dinozaur și androizii de la check-in, a început în 2015 ca manifest al viitorului fără personal uman. Realitatea? După valul inițial de entuziasm, rețeaua a „concediat” în 2019 peste jumătate din cei ~243 de roboți, pentru că… făceau prea multe erori și generau muncă suplimentară pentru oameni. Modelul actual e un hibrid: oameni plus roboți acolo unde chiar au sens (check-in, concierge, asistenți vocali în cameră). Relatările recente arată că Henn na a găsit un echilibru mai matur între „spectacol” și utilitate, într-o țară cu penurie cronică de personal.
Dincolo de hoteluri, magazinele de proximitate sunt terenul de joacă preferat pentru roboți: startup-ul Telexistence a început să instaleze brațe robotice TX SCARA în sute de magazine FamilyMart, pentru a reumple frigiderele non-stop. Este un exemplu pragmatic de automatizare: volum mare, mediu dificil pentru oameni (frig), sarcini repetitive. Anunțurile din 2021–2022 și parteneriatele cu marii retaileri confirmă trecerea de la „demo cool” la infrastructură operațională.
De ce contează: Japonia nu tratează roboții doar ca pe niște gadgeturi, ci ca pe „plug-ins” în locuri unde lipsesc angajați. Lecția Henn na Hotel – de la „toți roboți” la „mix uman+robot” – este un studiu de caz util pentru oricine vrea să automatizeze fără a sacrifica experiența clientului.
2) Vending machines… pentru (aproape) orice (Japonia)
Aproape că e un clișeu să spui că Japonia are automate pentru orice, dar lista „inedită” rămâne impresionantă: de la ouă proaspete și orez până la lenjerie sau norocul pe hârtie („omikuji”). Chiar dacă sursele populare exagerează uneori, fenomenul e real și persistent, susținut de densitatea urbană, siguranța stradală și obiceiul local de a accepta plățile „fără fricțiune”.
De ce contează: Automatele sunt un micro-laborator social: îți arată ce produse și servicii pot fi „dezumanizate” fără a pierde valoare – ba chiar câștigă în disponibilitate 24/7.
3) „Ferme” urbane în birouri și subsoluri: Pasona O2 & co. (Japonia)
Cu teren scump și puțin, Japonia experimentează de decenii cu agricultura de interior. Un exemplu celebru este Pasona O2 – proiect care a transformat un fost seif bancar din districtul Otemachi (Tokyo) într-o microfermă subterană: culturi hidroponice, control de mediu cu senzori, fără pesticide, și o estetică menită să reducă stresul angajaților („healing space”). Chiar dacă nu alimentează hipermarketuri, proiectul a devenit un simbol al „fabricilor de plante” urbane.
De ce contează: În epoca schimbărilor climatice, astfel de proiecte devin laboratoare pentru lanțuri scurte, reziliență și integrarea „verde” în arhitectură, nu doar exerciții de PR.
4) „Avatar Robot Café” – când lucrezi fără să-ți părăsești patul (Japonia)
Proiectul DAWN ver. β / Avatar Robot Café (Ory Laboratory) a creat locuri de muncă pentru persoane cu dizabilități care controlează de la distanță roboți OriHime (chelneri, ghizi, barista). Ideea a început ca experiment temporar și a devenit spațiu permanent în Tokyo. Raportări recente și materiale academice/jurnalistice descriu peste 60 de operatori cu boli precum ALS care lucrează de acasă, conectându-se social și profesional prin intermediul roboților. Este un experiment tehnologic cu miză profund umană: redefinirea participării la muncă.
De ce contează: E un contra-exemplu la narativul „roboții ne iau joburile”: aici, roboții creează joburi pentru oameni altfel excluși din piața muncii.
5) „Familie la închiriat”: serviciile de închiriere de roluri sociale (Japonia & Coreea)
Japonia a popularizat companiile de „rent-a-family” – agenții care oferă actori pentru a interpreta temporar tatăl absent, mireasa la nuntă, prieteni de circumstanță etc. Materiale de referință au documentat fenomenul de peste un deceniu, de la agenții ca Family Romance la precedente istorice din anii ’90. Practica s-a extins și în Coreea (în special sub forma „wedding guests for hire”), iar discuția publică variază între empatie (lupta cu singurătatea) și critici etice (decepție socială).
De ce contează: Aceste servicii sunt un experiment social asupra identității și relațiilor: ce înseamnă „autentic” într-o societate care externalizează emoții și roluri? Faptul că fenomenul a generat filme și literatură (până la docu-ficțiunea „Family Romance, LLC.” a lui Werner Herzog) arată că dilema atinge un nerv cultural real.
6) Idoli virtuali și influenceri sintetici: de la Hatsune Miku la Rozy (Japonia & Coreea)
Hatsune Miku, poate cel mai celebru „idol virtual”, e voce sintetizată (Vocaloid, Crypton Future Media) și personaj anime care a umplut arene și a aniversat 16 ani de existență în 2023. „Succesul” ei nu e doar un hit muzical, ci un cadru participativ în care fanii creează conținut, cântece și show-uri – un experiment ce dematerializează granița dintre artist și comunitate.
În Coreea de Sud, Rozy (Sidus Studio X) a devenit primul influencer virtual cu campanii comerciale, debut muzical și un brand coerent „rămas” la 22 de ani – forever. Platformele oficiale și presa coreeană au tratat-o ca pe un produs de marketing care „performeză” identități și lifestyle, fără constrângerile lumii reale (oboseală, scandaluri, vârstă).
De ce contează: Idolii virtuali testează frontiera între consum de media și economii participative; companiile obțin „talente” perfect controlabile, iar publicul experimentează un tip aparte de atașament. Legal și etic, apar întrebări despre transparență, deepfakes și concurența cu creatorii umani.
7) Mukbang: când mănânci pentru milioane… și statul se uită (Coreea de Sud)
„Mukbang” (transmisiuni live în care gazda mănâncă porții masive, interacționând cu chat-ul) a migrat din AfreecaTV în mainstream și apoi în toată lumea. Cercetările recente asupra adolescenților coreeni au găsit asocieri (nu cauzalitate directă) între frecvența vizionării și comportamente alimentare mai puțin sănătoase ori indicatori psihologici negativi. La nivel de politici publice, Ministerul Sănătății a anunțat încă din 2018-2019 intenția de a elabora ghiduri pentru conținutul de tip binge-eating – o măsură controversată, cu petiții contra, dar relevantă pentru modul în care statul vede legătura dintre media online și sănătatea publică.
De ce contează: Mukbang-ul este un experiment socio-media care monetizează singurătatea, performanța corporală și relațiile parasociale. Când fenomenul devine mainstream, apare întrebarea: când (și cum) reglementezi un conținut de divertisment pentru a preveni efecte adverse la nivel populațional, fără a cenzura excesiv?
8) Clonarea câinilor: știință de frontieră… vândută la retail (Coreea de Sud)
Laboratoare din Coreea de Sud au industrializat clonarea câinilor (somatic cell nuclear transfer) pentru clienți privați – uneori celebrități – sau pentru „linii” de câini utilitari (ex. câini de lucru). Presa internațională a documentat industria, prețurile mari (zeci de mii de dolari) și controversele bioetice: soarta mamelor-surogat, rate de eșec embrionar, echivalența emoțională dintre „original” și „copie”. Relatări și analize – de la Reuters la Vanity Fair și Korea Herald – conturează un peisaj în care cererea rămâne puternică, în ciuda criticilor și a trecutului controversat al unor cercetători.
De ce contează: Aici, „experimentul” a trecut pragul societății de consum. Discuția nu e doar tehnică; e despre granițele etice ale biotehnologiei atunci când întâlnește doliu, atașament și bani mulți.
9) „Smart city” și recunoaștere facială la scară urbană (Coreea de Sud)
În timpul pandemiei, orașe coreene au pilotat urmărirea contacților cu ajutorul recunoașterii faciale și AI – proiecte care au stârnit dezbateri acerbe despre supraveghere și confidențialitate. În 2024, Seul a anunțat inițiative ce folosesc AI pentru detectarea și eliminarea materialelor de abuz sexual cu minori – aplicație unghiulară a aceleiași infrastructuri tehnologice, dar cu altă țintă morală. Aceste teste arată cât de subțire e linia dintre utilitate publică și derapaj intruziv într-un context „smart city”.
De ce contează: Coreea de Sud devine laborator pentru governarea datelor la nivel urban – cu toate tensiunile: eroare algoritmică, bias, accountability. Ceea ce acum e „pilot” poate deveni, prin acumulare, infrastructură standard.
10) Manuale digitale cu AI… și frâna de mână trasă (Coreea de Sud)
Coreea a împins agresiv manualele digitale cu AI în școli (AIDT) pentru personalizarea învățării și reducerea sarcinilor profesorilor. Totuși, în 2025, proiectul a suferit retușări politice/legislative pe fondul rezistenței profesorilor și părinților (îngrijorări privind pregătirea, calitatea conținuturilor, protecția datelor). Analize de politici educaționale și articole financiare au urmărit pendularea dintre entuziasm și prudență – o „lecție” relevantă pentru toate țările care cochetează cu AI-ul educațional.
De ce contează: Introducerea AI în educație este un experiment societal la scară națională. Coreea a arătat atât viteza cu care poți implementa, cât și frânele care apar când factorii sociali nu sunt pregătiți.
11) Carne cultivată: Coreea „împinge” spre aprobări, Japonia inspiră meniuri (Coreea & regiune)
Deși aprobările comerciale cele mai cunoscute au apărut în SUA (2023) și Australia (2025), Coreea de Sud a investit în centre și programe pentru carne cultivată, iar startup-uri locale au depus dosare de aprobare în 2024–2025. Tonul oficial și din industrie sugerează că primele autorizații locale pot apărea la orizontul 2025–2026, deși calendarul rămâne supus schimbărilor. Important: chiar dacă unele surse sunt orientate spre industrie, tendința investițională și efortul regulatoriu sunt reale și documentate.
De ce contează: Coreea tratează carnea cultivată ca pe un experiment strategic în securitate alimentară și tranziție ecologică – o potențială schimbare de joc pentru Asia de Nord-Est.
Fire roșii care leagă toate aceste experimente
- Demografie și muncă: Îmbătrânirea populației japoneze și rata scăzută a natalității împing companiile să testeze automatizarea (hoteluri, retail). Coreea, cu o natalitate și mai scăzută, își „digitalizează” agresiv infrastructura socială (școală, oraș).
- Singurătate și relații parasociale: De la „rent-a-family” la idoli virtuali și mukbang, multe experimente monetizează atenția și afecțiunea.
- Etică aplicată: Clonarea câinilor și recunoașterea facială ridică dileme la intersecția dintre empatie, securitate și drepturile individuale.
- Pilot → infrastructură: Multe idei pornesc ca proiecte pop-up (ex. robot café) și devin permanente atunci când ating o nevoie reală.
Cum arată „partea nevăzută” a experimentelor
- Cost total de proprietate (TCO): Henn na a arătat că „toți roboții” nu înseamnă costuri mai mici dacă rata erorilor e mare. Hibridul poate fi optimal.
- Biasuri și erori algoritmice: În orașele „smart”, o eroare de recunoaștere facială poate produce abuzuri reale. Discuțiile globale despre acuratețe și audit AI sunt relevante și pentru Coreea.
- Externalități psihologice: Mukbang-ul nu este „doar divertisment”; studiile corelate cu sănătatea mentală/alimentară cer prudență pentru publicul tânăr.
- Acceptanță socială: Manualele cu AI au lovit nu în tehnologie, ci în încredere și pregătirea instituțională.
Ce urmează: cinci predicții plauzibile
- Retail „cu nervi de oțel”: În Japonia, robotica de reumplere se va extinde dincolo de frigidere la alte zone cu volum mare, pe măsură ce modelele economice se stabilizează.
- „Influencerii” sintetici regionali: După Rozy, vor apărea mai multe identități virtuale locale, adaptate piețelor și brandurilor – cu norme de transparență mai stricte.
- EdTech prudență 2.0: Coreea va relansa pachete de AI educațional incremental, cu mai multe garanții privind datele elevilor și cu roluri clarificate pentru profesori.
- Pilotări etice pentru recunoaștere facială: Seul și alte orașe coreene vor muta accentul de la „poate” la „cum și când e acceptabil”, cu sandbox-uri de testare și comitete independente.
- Carne cultivată „de festival”: Primele aprobări (dacă vin) vor debuta în meniuri-limită (pop-up-uri, festivaluri, parcuri tech), pentru a testa receptivitatea publică.
Ghid scurt pentru cititorul curios: unde poți „experimenta” ca turist
- Henn na Hotel (mai multe locații). Miza nu e luxul, ci interacțiunea cu roboții la check-in/concierge – un show controlat. Verifică locațiile active și politica „human+robot”.
- Avatar Robot Café (DAWN), Tokyo – pentru a vedea tele-munca în acțiune și a sprijini operatori cu dizabilități. Programul variază, dar proiectul are acum casă permanentă.
- Vending safari – cartierele centrale ale Tokyo rămân cel mai bun teren pentru a găsi automate „altfel”. Ține-ți așteptările realiste: „legendele urbane” nu sunt întotdeauna la colț de stradă.
„Bizarul” ca infrastructură de viitor
Ce pare bizar în Japonia și Coreea de Sud are, adesea, o logică socială economică foarte clară: lipsă de oameni, urbanizare intensă, presiune pentru productivitate și o cultură care acceptă pilotarea în spații publice. Unele proiecte dau înapoi (manualele cu AI), altele evoluează (hotelurile cu roboți), iar altele ridică dileme grele (clonarea animalelor). Împreună, ele funcționează ca laborator deschis pentru restul lumii: ce păstrăm, ce ajustăm, ce refuzăm?
